Declaraţia comună a Consiliului Naţional Maghiar din Transilvania (CNMT) şi a Partidului Popular Maghiar din Transilnavia (PPMT)

Luarea de poziţii a autorităţilor române împotriva lui Tőkés László este de fapt o erupţie agresivă a sentimentelor naţionale negative generate de promisiunile neîndeplinite.

A trecut deja aproape o lună de la încheierea celei de-a XXIV-a ediţii a Universităţii de Vară de la Bálványos, dar războiul verbal antimaghiar declanşat de cercurile politice de la Bucureşti cu pretextul discursului rostit acolo de către Tőkés László pare să nu se încheie. Deşi deputatul în Parlamentul European, ales de maghiarii din Transilvania, a lansat – încă o dată de când a declanşat schimbarea de regim din România prin demolarea zidului tăcerii – doar ideea că Ungaria ar trebui să-şi asume rolul de stat-garant în privinţa comunităţii naţionale maghiare din Transilvania.

La început am sperat că şirul de declaraţii, care se supralicitau succesiv, a fost inspirat exclusiv de considerente de politică actuală şi că nu merită să ne pierdem vremea cu formularea unui răspuns. Căci ne-am obişnuit deja cu faptul că Bucureştiul joacă de obicei în acele momente cartea maghiară în care vrea să distragă atenţia de la anumite măsuri nepopulare de politică internă. Fiindcă din punct de vedere politic este aparent mai util – ştiind că aceste calcule s-au adeverit de fiecare dată – ca cineva să adopte o poziţie intransigentă în ceea ce priveşte evitarea pericolului maghiar, decât să explice consecinţele noului acord cu Fondul Monetar Internaţional. Deoarece în urma acestuia ne putem aştepta la măsuri de austeritate, la scăderea salariilor, la disponibilizări şi la sărăcirea populaţiei.

Din păcate, acordând mai multă atenţie acestor luări de cuvânt care se supralicitau succesiv – şi afirmau că Transilvania este pământ strămoşesc român „plătit cu sânge” sau că suveranitatea României este periclitată de maghiari –, ne-am dat seama foarte repede că este vorba de mai mult. De fapt, războiul declaraţiilor ne-a oferit o imagine elocventă a concepţiei Bucureştiului cu privire la statul naţional unitar şi omogen.

Prin solicitarea statutului de stat-garant, Tőkés László nu a făcut altceva decât să propună aplicarea unui model european consacrat cu scopul consolidării stabilităţii zonei în care trăim. Autonomia Tirolului de Sud este un exemplu grăitor: asimilarea forţată şi negarea autonomiei generează confuzii, tensiuni şi lipsă de încredere. Însă autonomia teritorială realizată cu asistenţa Austriei ca stat-garant a condus nu numai la stabilitate, ci a constituit atât fundamentul păcii dintre naţiunile care trăiesc în provincia respectivă, cât şi cel al bunăstării şi securităţii sociale.

Este un lucru firesc că, având experienţa celor nouăzeci de ani de până acum, maghiarii din Transilvania se adresează ţării-mamă. Pentru că în timp ce Austria, beneficiind în calitate de stat-garant de sprijin din partea forurilor internaţionale, a reuşit să convingă Italia să-şi ţină promisiunile, în lipsa unui instrument diplomatic similar noi nu am reuşit să obţinem din partea niciunui guvern român de până acum nici respectarea punctelor referitoare la autodeterminarea naţională internă, cuprinse în Declaraţia de la Alba Iulia – documentul care constituie fundamentul României de astăzi – şi nici respectarea principiilor wilsoniene referitoare la autoadministrarea comunităţilor naţionale, pentru care România s-a angajat cu ocazia semnării Tratatului de la Versailles.

Având în vedere aceste fundamente principiale, Tőkés László a luat cuvântul de mai multe ori în Parlamentul European pentru apărarea drepturilor românilor din Valea Timocului şi a celor din Ucraina, susţinând din motive similare şi apropierea Republicii Moldova de Europa.

Dar am putea da un exemplu şi mai concret: înaintea începerii tratativelor de aderare cu Serbia, România – de altfel, într-o manieră lăudabilă – făcând aluzie la posibilitatea de a-şi exercita dreptul de veto, a reuşit să încheie în decurs de câteva zile un acord bilateral cu ţara vecină în privinţa protecţiei minorităţilor naţionale. O problemă conexă, dar separată este faptul că anumite clauze ale acordului sunt secrete încă şi astăzi. Oare de ce?

Răspunsul este la îndemână: guvernul român practică standarde duble şi nu doreşte să accepte posibilitatea ca un alt stat să adopte aceeaşi atitudine pe care a luat-o Bucureştiul cu câteva luni în urmă cu scopul apărării comunităţilor naţionale româneşti din afara graniţelor ţării.

În situaţia dată problema principală nu o constituie retragerea – la propunerea premierului României a – distincţiei statale pe care a primit-o Tőkés László, deşi este indubitabil că iniţiativa, în afară de implicaţiile de politică actuală – adică de generarea unei uri „utile” împotriva maghiarilor –, este un exemplu elocvent al incapacităţii de a prelucra păcatele comunismului. Are cineva cu adevărat intenţia de a retrage distincţia? Este la urma urmei treaba persoanelor respective. Un asemenea gest necugetat califică însă statul român şi conducătorii acestuia. Chiar dacă i se va retrage distincţia, Tőkés László nu va valora mai puţin, ci va rămâne aceeaşi personalitate care a scris istorie în Europa Centrală şi de Est, aidoma lui Lech Wałęsa sau Václav Havel. Adevărata întrebare este dacă actualul guvern român este dispus să respecte promisiunile referitoare la autonomie pe care le-au făcut predecesorii săi.

Dezideratul formulat de maghiarii transilvăneni de a dobândi autonomie sub formă integrată – cuprinzând autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc şi statutul special al regiunii Partium – este expresia năzuinţei de a trăi o viaţă cu valoare deplină. România nu se poate numi stat democratic în condiţiile în care un discurs politic ce propune o soluţie viabilă pe continentul european provoacă o adevărată isterie antimaghiară în cercurile guvernamentale.

Isteria naţionalistă, mascată sub forma discursului patriotic, care a fost declanşată împotriva lui Tőkés László este de fapt o manifestare a conştiinţei împovărate a cercurilor politice româneşti: o erupţie agresivă a sentimentelor naţionale negative, generate de promisiunile neîndeplinite. Dar dacă acest spirit al sentimentelor naţionale negative se dezlănţuie la un moment dat, nu mai poate fi oprit şi îndemnat să se reîntoarcă în sticla din care scăpase. Iar victima va fi nu doar viitorul maghiarilor din Ardeal, ci şi viitorul european al întregii ţări.

Din această cauză o spunem împreună cu personalităţile publice române care au adoptat un ton cumpătat în această problemă, căci există şi asemenea cazuri, că dialogul curajos şi sincer, tonul moderat şi înţelepciunea ne pot conduce către o posibilă soluţie.

În fine, respingem cu hotărâre toate atacurile josnice la care a fost supus în ultimele săptămâni Tőkés László – preşedintele Consiliului Naţional Maghiar din Transilvania şi patronul Partidului Popular Maghiar din Transilvania – ca urmare a poziţiei luate în problema maghiară. În plus, în conformitate cu propunerea făcută în mai multe rânduri de către liderul nostru, solicităm instituţionalizarea dialogului referitor la reconcilierea româno-maghiară.

Sándor Krisztina, preşedintele executiv al CNMT

Toró T. Tibor, preşedintele PPMT